Mintea ca un glob de sticlă

Imaginează-ți mintea ta ca un glob de sticlă cu zăpadă. Când viața îl scutură – prin stres, evenimente negative, presiune, incertitudine sau pur și simplu stimularea constantă a vieții moderne – zăpada începe să se împrăștie, sunt fulgi peste tot – gânduri, senzații, impulsuri. Totul se mișcă repede. Totul se simte neclar, ”înzăpezit”. Mintea e într-o furtună.

La aceste trăiri, unii răspundem prin a scutura și mai tare globul. Facem curățenie, alergăm de colo-colo, ne căutăm activități, ne distragem, dăm scroll pe internet, doar să nu stăm cu agitația. Practic, adăugăm mai multă mișcare la un sistem care deja se învârte amețitor.

Dar claritatea și liniștea nu vine de la mai multă mișcare. Vine de la a sta cu agitația, în nemișcare. A-i oferi spațiu. Când nu mai scuturi globul, ce se întâmplă cu fulgii de zăpadă? Încep să se așeze și imaginea devine iar clară. Încet, tăcut, fără presiune.

Mintea funcționează la fel. Agitația nu e ceva ce avem nevoie să reparăm. E ceva ce trebuie să ne permitem s-o simțim, dacă vrem să plece mai ușor, să se consume. Iar curiozitatea e un mijloc prin care punem globul jos, prin care oferim spațiu agitației noastre.

Astfel, în loc să ne întrebăm ”Cum scap cât mai repede de această emoție?”, ne întrebăm ”Ce îmi transmite sau arată această emoție? Ce am acum nevoie cu adevărat?”

În acest fel, nu ne luptăm cu experiența noastră, ci învățăm din ea și o folosim pentru noi, nu împotriva noastră.

De fiecare dată când reușim să întrerupem acest cerc vicios – adică să stăm cu emoția în loc să fugim de ea, ne rescriem circuitele neuronale. Ne învățăm creierul că disconfortul nu e periculos și că a sta pe loc, a încetini ritmul e sigur.

Să ne gândim că, atunci când scuturăm globul cu zăpadă, fulgii aceia împrăștiați care blurează imaginea sunt judecățile și interpretările noastre continue, acel comentator intern care nu mai tace. Așa arată mintea noastră atunci când comentatorul intern e la volum maxim – o furtună constantă de etichete, judecăți și interpretări care acoperă experiența brută. Experiența directă este globul cu zăpada așezată și peisajul clar. Nararea mentală și judecățile sunt furtuna de zăpadă.

Să zicem că, o prietenă bună, cu care vorbesc constant de obicei, nu mi-a mai scris de 2 săptămâni. Aceasta este situația obiectivă sau experiența directă. Cum interpretez acest lucru, ce-mi spun despre asta sunt interpretările. Interpretările pot fi multiple: ”Are o perioadă dificilă și aglomerată”, ”E supărată pe mine”, ”Mă neglijează și nu-i mai pasă de mine.” Toate acestea sunt supoziții sau salturi la concluzii, a căror valoare de adevăr nu am cum să o cunosc, până când nu o verific. În funcție de interpretarea pe care o aleg, și emoțiile mele se schimbă.

Dacă iau o supoziție și o consider din start adevărată, spre exemplu ”Mă neglijează și nu-i mai pasă de mine”, îmi pot induce emoții accentuate de tristețe, dezamăgire, teamă sau furie. Dar s-ar putea să greșesc. Altfel spus, confund realitatea cu supozițiile din capul meu, iar aceste supoziții îmi influențează mai departe comportamentul. Poate această prietenă are o perioadă dificilă și nu are nici o legătură cu faptul că nu-i mai pasă de mine. În loc să aștept, să observ această schimbare în comportamentul prietenei și pur și simplu să-i dau timp pentru clarificare, sar la concluzii.

Cheltuim o cantitate enormă de energie narându-ne viețile decât trăindu-le.

De ce se întâmplă asta? Sistemul nostru nervos a fost construit să prezică riscurile, pericolele și să le evalueze, nu doar să fie. A fost adaptativ pentru strămoșii noștri, care trebuiau să exerseze mental amenințările și să planifice strategii de supraviețuire. Comentatorul intern i-a menținut în viață, când la orice pas îi pândea un prădător. Dar mintea modernă aplică aceeași tehnică arhaică, într-un mediu acum diferit, în care acești prădători feroce nu mai există.

Mintea adaugă un strat de suferință peste experiența actuală – prin interpretări și judecăți. Cu cât le practicăm mai des, cu atât devin mai automate. Dar și reversul e valabil: antrenarea constantă a atenției întărește capacitatea de prezență conștientă și întrerupe judecățile nefolositoare.

Acest lucru îl putem exersa prin psihoterapie, meditație, yoga, mișcare. Nu suntem blocați în mintea pe care o avem azi. Mintea este într-o fluidă schimbare, în funcție de practicile noastre. Comentatorul intern își poate pierde monopolul, în timp.